Cele zece nevoi

Pe domnul academician Solomon Marcus l-am cunoscut acum câțiva ani la etapa națională a olimpiadei de lingvistică. Timpul își pusese amprenta asupra înfățișării sale, însă sufletul îi rămăsese tânăr. Un suflet de copil într-un trup de om mare… Am corespondat prin e-mail și am avut onoarea să fiu printre primii care au avut acces la proiectul său, „Cele zece nevoi umane”. Îmi voi exprima în rândurile ce urmează opinia cu privire la aceste nevoi identificate de domnul Solomon Marcus. Articolul original îl puteți citi aici: http://www.contributors.ro/editorial/zece-nevoi-umane-de-care-educatia-ar-trebui-sa-tina-seama/

Avem deja cele zece porunci. În complementaritate cu ele, domnul Solomon Marcus a creat zece nevoi, amendamente la ceea ce ar constitui o utilă, creativă, permisivă lege a educației. Le-am citit cu repeziciune, cu nerăbdare, pentru că aveam senzația că mă privesc într-o oglindă și ceea ce bănuiam de mult că există, că se poate, căpăta în sfârșit reprezentarea concretă a limbajului. Aceste nevoi identificate de dumnealui îmi sădesc mie, personal, un sâmbure de speranță în inimă.

1. Nevoia de a da un sens vieții

Dalai Lama susținea că scopul vieții noastre ar trebui să fie dobândirea fericirii. Din păcate, de multe ori ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu fericirea și ea se ascunde în cele mai nebănuite locuri. Se ascunde în ploaia de dimineață, în adierea vântului, în zâmbetul unui copil. Aceste lucruri aparent simple ar trebui să ne fie de ajuns pentru a ne bucura, pentru a simți miracolul vieții. Am încercat și eu, uneori, să caut un sens al vieții, să am un motiv pentru care să lupt și să sper. Am ignorat poate și eu, de multe ori, lucrurile esențiale, dar aparent nesemnificative, îndreptându-mi privirea către ceva care, poate, nu mi-a oferit nimic niciodată.

2. Nevoia de împrospătare

Așa cum zilnic ne împrospătăm trupul prin dușuri și mișcare, tot așa ar trebui să ne împrospătăm și sufletul. Adesea acordăm mai multă importanță vieții exterioare, în detrimentul celei interioare. Ne neglijăm sufletul, uitând că el este etern. Omul tinde spre cunoașterea absolută. Platon considera că, pentru a se apropia de cunoaștere, omul trebuie să încerce să renunțe, după puterile sale, la orice legătură cu trupul care nu este neapărat necesară, spre a nu-și lăsa sufletul să se molipsească de natura trupului. Dobândirea cunoașterii devine astfel o luptă constantă între nevoile spiritului și cele ale trupului. Întinerirea sufletului, menținerea unui suflet proaspăt este o condiție necesară unei vieți spirituale bogate.

3. Nevoia de întrebare și de mirare

Acest spirit interogativ îl mai au doar copiii, idealiștii, visătorii. Încă de la crearea omului, acesta a simțit nevoia să descifreze misterele lumii. Odată cu înaintarea în vârstă, oamenii încep să privească lumea drept o evidență. Miracolul vieții nu îi mai surprinde. În spațiul școlii, nevoia de întrebare și de mirare a elevilor este adesea anihilată, fie din ignoranța profesorilor, fie din nerăbdarea lor.

4. Nevoia de îndoială și de suspiciune

Starea de îndoială este principala caracteristică a naturii gânditoare a omului. Nicio informație nu trebuie să ajungă la noi fără sa fie filtrată, pusă la îndoială și suspectată.

If you would be a real seeker after truth, it is necessary that at least once in your life you doubt, as far as possible, all things. -Rene Descartes

5. Nevoia de greșeală și de eșec

Orice drum inițiatic este presărat cu obstacole, pe care le putem depăși sau de care ne putem, uneori, împiedica. În acest ultim caz, ele nu constituie decât un rău necesar evoluției, maturizării noastre. De multe ori, greșelile sunt pedepsite aspru în școli și e ignorat faptul că eșecul e inevitabil, dar și necesar în procesul de învățare.

6. Nevoia de joc

Jocul este pentru ființa umană un mod de existență, deoarece îi permite să-și evalueze forțele, să progreseze, să comunice cu ceilalți, să se integreze într-o societate, să-și satisfacă, compensatoriu, toate frustrările. Jocul este o sursă de regenerare și presupune o căutare a unei stări de maximă libertate și fericire. El depășește granițele rigide ale realității. Orice activitate poate fi privită ca un joc superior al creativității.

7. Nevoia de identitate

De câte ori te-ai întrebat cine ești? Cine ești tu, cu adevărat? Și nu, nu mă refer la identitatea genetică. Mulți tineri rămân cu ea, fără să încerce să și-o dezvolte, să o îmbogățească în vreun fel. Când ai pătruns ultima oară în coridoarele ascunse ale sufletului tău?Încercăm mereu să pătrundem în adâncul sufletului nostru. Ca într-un labirint, este greu să-l descoperim printre atâtea suflete rătăcite pe lungile coridoare ale vieții. Ne punem întrebarea „Oare sunt eu acela?”, așteptând ca vocea subconștientului nostru să ne ofere un răspuns, pentru că mintea nu are încă informațiile necesare. Ce provocare mai mare putem întâmpina de-a lungul existenței noastre dacă nu cunoașterea sinelui? Trăind în societate, e cert că omul își reglează propria ființă la valorile și dimensiunile epocii sale. Ideal ar fi să existe un raport de egalitate între identitate și masca socială, pentru ca omul să-și poată exprima liber opțiunile.

8. Nevoia de omenesc si de omenie

Una dintre principalele caracteristici ale umanității este diversitatea. Din păcate, diversitatea devine de prea multe ori un prilej de conflict. Dacă ea ar fi înțeleasă și acceptată ca ceva firesc, multe dintre actualele probleme ale societății contemporane ar putea fi rezolvate. Omul nu poate exista în afara societății. Avem o putere colosală de a ne reflecta în ceilalți. De aceea, solidaritatea, compasiunea, bunătatea sunt atribute absolut necesare unui om, pentru a trăi o viață împlinită alături de semenii săi.

9. Nevoia de cultură

În lipsa culturii, ființa umană este limitată și riscă să cadă pradă angoasei, plictiselii, uneori chiar nevrozei. Cred că mintea mea a resimțit cel mai mult această nevoie. E important să știm despre războaiele strămoșilor noștri, despre alcătuirea corpului uman și chiar despre culorile reci și calde, pentru că toate aceste informații sunt necesare conviețuirii în societate. Doar prin cultură poți deveni „un om întreg”.

10. Nevoia de transcendență

Această nevoie vine direct din adâncurile ființei umane, din subconștientul speciei. Când eram mică, obișnuiam să mă cațăr în copaci sau pe scaune, noptiere etc. Doream să mă înalț, să fiu cât mai aproape de cer. Omul contemporan se caracterizează printr-o nevoie acută de a-și depăși limitele, de a evolua, de a pătrunde într-un spațiu mai nou, mai bun, mai diversificat. Ființa umană tinde spre cunoașterea absolută, neîngrădită.

Poate dacă educația ar ține cont de aceste nevoi, copilul nu va mai fi privit ca un recipient în care se toarnă de-a valma sau metodic anumite cunoștințe, legi, teoreme (oricât ar fi ele de importante), ci va fi implicat direct în propria devenire. De aceea consider că cele zece nevoi umane trebuiau inventate de urgență!

Reclame

Dragă mamă

Nu intenționez să-ți spun “La mulți ani!”, pentru că deja ți-am spus de dimineață. Nici “Te iubesc!”, pentru că ți-o spun zilnic. Însă vreau să-ți mulțumesc, pentru că, din păcate, nu fac asta prea des…

Îți mulțumesc pentru că mă iubești, pentru că ești mereu aici, pentru că mă asculți, pentru că ți-ai sacrificat timpul și cariera ca să ai grijă de mine. Îți mulțumesc că mă suporți, că preferi să-mi asculți “dramele” in loc să ieși cu prietenele în oraș. Un singur cuvânt de-al tău și o singură privire sunt de ajuns pentru a înlătura orice nor de pe cerul meu interior.

Iubirea… una dintre temele preferate ale literaturii, o temă de o vechime aproape imemorială. Tu, mamă, m-ai învățat ce înseamnă iubirea necondiționată, iar timpul mi-a demonstrat că tu ești singura persoană care mi-o poate oferi, care mă poate iubi fără limite. Nu poate lipsi din ecuația mea sufletească dragostea ta, care mă face să fiu încrezătoare, sigură pe rădăcinile mele. Afecțiunea ta ocrotitoare mi-a modelat sufletul și m-a transformat în persoana puternică și ambițioasă care sunt astăzi.

Îmi spui adesea “Ce mă fac eu fără tine, când pleci?”. Mami, eu voi fi mereu cu tine. Așa cum și tu vei fi mereu cu mine. Vei fi prezentă în fiecare fulg de nea ce cade din cer, în fiecare strop de ploaie, în fiecare îmbrățișare pe care o primesc sau o ofer, în fiecare lacrimă sau zâmbet, în culorile curcubeului. Tu mă vei însoți la fiecare pas. Nici timpul, nici spațiul nu pot separa o fiică de mama ei.

Tu m-ai învățat că frumusețea e relativă și că ea stă, de cele mai multe ori, în ochii privitorului. M-ai învățat că nimic nu e mai frumos decât o inimă bună. M-ai învățat că relația cu sinele dă tonul celorlalte relații din viața noastră. Că fericirea se ascunde în lucrurile mici. Că e important să trăiești, nu doar să exiști. M-ai învățat că trebuie să-mi ascult întotdeauna inima. M-ai învățat că, atunci când încetezi să mai fii copil, distrugi o viață, compromiți un destin.

Îmi pare rău pentru dățile în care te-am întristat, pentru momentele în care lacrimile îți curgeau pe obraji și eu nici măcar nu observam, preocupată fiind de “problemele” mele de adolescentă. Îmi pare rău că nu îți scriu 365 astfel de scrisori pe an, așa cum ai merita…

13.10

E 13.10 și suntem la Unirii. E întuneric și frig, dar cui îi pasă de asta? Stăm pe banca ce urmează să devină a noastră. În față e un ceas care îmi arată că, acum, timpul trece enervant de repede, vrând parcă să-mi facă în ciudă. De ce atunci când sunt departe de tine, clipele se transformă în ore, iar când în sfârșit ne vedem, timpul o ia la fugă? Eviți să mă privești în ochi, ca un copil timid. Într-un final, îmi spui că mă iubești. Nu îți răspund nimic. E prea devreme… Încerci să mă săruți. Mă feresc și te cuprind într-o îmbrățișare. Îmi spui că vrei să fii cu mine. Peste puțin timp, mă apropii și te sărut. Timpul se oprește. E primul meu sărut. E primul tău sărut. E primul nostru sărut. Peste vreo 10 zile, e prima noastră ceartă… Abia atunci îți spun că te iubesc. De ce nu realizăm complexitatea sentimentelor noastre față de o persoană decât atunci când suntem pe punctul de a o pierde?

E 13:10 și aș vrea să fim la Unirii. Să mă pierd în tine. Să ne contopim într-o singură ființă. Să mă înec cu parfumul tău, pe care nu-l mai schimbi, fiindcă ți-am spus eu că îmi place. Să-ți urmăresc scânteile din priviri, care parcă îmi luminează calea către “acasă”. Să-ți ciufulesc părul, așa cum fac mereu pentru că știu că te enervează. Să-mi pun capul pe pieptul tău și să-ți ascult bătăile inimii care parcă vrea să evadeze din trup, să vină la mine, să vină acasă.

E 13:10 și te iubesc. E 13:10 și mă iubești. E 13:10 și ne iubim.

Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău

„Orice copil de șapte ani are dreptul la supereroi. Și cu asta, basta! Și cine nu-i de acord e bătut în cap de-a binelea!”

Așa începe primul capitol al cărții “Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, de Frederik Backman, o carte despre diversitate și acceptare. Iar pentru Elsa, personajul principal, cel mai tare supererou este bunica.

Cartea a fost publicată în limba română în anul 2017, se încadrează la beletristică, are 496 de pagini si 34 de capitole. Mi se pare foarte interesant faptul că doar ultimul capitol, intitulat “Bunica”, are ca titlu un substantiv articulat, în timp ce toate celelalte capitole conțin numai substantive nearticulate în titlu (ex. “Crini”, “Mentă”, “Rulou cu scorțișoară”, “Vise”, “Pizza”). Cred că, prin asta, autorul a vrut să amplifice importanța bunicii, să demonstreze încă o dată că bunica Elsei nu era orice bunică, ci una specială. De altfel, de-a lungul romanului nu a fost dezvăluit numele ei. Bunica era “Bunica” și atât, asta spunea tot. Rolul de bunică era cel mai important. Acțiunea romanului are loc în Suedia.

Mărturisesc că titlul cărții m-a cucerit din prima, apoi am citit descrierea romanului și am intuit că va fi o lectură frumoasă. Câteva zile mai târziu, știam că avusesem dreptate. M-am îndrăgostit iremediabil de această poveste. Este o lectură potrivită pentru toate vârstele, pe care o recomand din tot sufletul. Relevă unul dintre cele mai importante drepturi ale omului: dreptul de a fi diferit.

Elsa este o fetiță de șapte ani, înzestrată cu o inteligență rar întâlnită la copiii de vârsta sa și cu o capacitate de înțelegere fenomenală, care îi scoate din sărite pe adulți. Din această cauză, ea este marginalizată, singurul ei prieten adevărat fiind bunica. Un citat care mi-a plăcut foarte mult este cel cu care debutează capitolul 5: “A avea o bunică e ca și cum ai avea o armată”. Bunica era armata Elsei.

Cred că mulți dintre voi sunteți în asentimentul meu când spun că, pentru mine, brațele bunicilor sunt un refugiu excelent pentru momentele în care părinții devin nedrepți. Nu contează ce am făcut, nu contează dacă am sau nu dreptate, bunicii nu sunt acolo ca să mă judece, ci ca să mă apere, să mă susțină. În copilărie, simțeam o satisfacție enormă atunci când, mișcați de lacrimile mele, bunicii îi spuneau mamei “Las-o în pace!”, iar mama capitula dezamăgită. Pentru că nimeni nu se pune cu iubirea pe care o au bunicii pentru nepoții lor.

Așa cum Elsa era “prea deșteaptă” pentru o fetiță de numai 7 ani, bunica sa era “prea țicnită” pentru o bătrână de 77 de ani. Îl conduce pe Renault (căci așa se numește mașina ei) fără a avea un permis valabil în acea țară, merge la baie cu ușa deschisă, îi face farse unei vecine din bloc, aruncă cu pământ în polițiști. Într-un cuvânt, face tot ce ar trebui să facă “o bunică modernă”. Când Elsa este agresată de niște fete mai mari de la școală, care îi rup fularul preferat, bunica, în încercarea de a o face să uite întâmplarea neplăcută, plănuiește o escapadă la grădina zoologică, unde încearcă să sară gardul la maimuțe. Este văzută de un polițist, iar ea și Elsa ajung la secție, de unde sunt recuperate de către mama fetei. De cele mai multe ori, când Elsa se lovește de greutățile inevitabile ale vieții, închide ochii și călătorește în Miamas, o împărăție secretă din Tărâmul-Aproape-Treaz, inventată de bunica sa, atunci când părinții fetei au divorțat, cu scopul de a o înveseli pe Elsa și de a o pregăti pentru viață. De fapt, pentru a o salva, într-un fel, de prea multă realitate. În Miamas există o singură regulă: aceea că nu există reguli. Acolo nimeni nu trebuie să fie “normal”, fantezia este moneda de circulație, iar timpul se măsoară în veșnicii de basm. Inițial, nu înțelegeam de ce sunt aduse atât de des în discuție întâmplările magice din Miamas, dar, pe măsură ce citeam, am realizat că personajele inventate de bunica nu erau alese la întâmplare.

Cu ajutorul basmelor din Miamas, Elsa învață că există mai multe feluri de singurătăți; că nu toți monștrii se nasc monștri și nu toți arată ca niște monștri, căci unii își poartă monștrii înauntrul lor, unii sunt monștri de tristețe; că cele mai bune povești nu sunt niciodată în totalitate adevărate sau în totalitate născocite; că nu e bine să te lupți cu monștrii pentru că s ar putea să devii tu însuți un monstru.

Când bunica Elsei moare, îi lasă acesteia mai multe scrisori pentru diferite persoane de la care vrea să-și ceară iertare. Astfel, începe aventura Elsei. Pentru a găsi scrisorile, ea participă la o vânătoare de comori, ce constituie un adevărat drum inițiatic.

Elsa demonstrează că moartea unei persoane dragi nu e însoțită doar de tristețe, ci, uneori, și de furie. Ea e iritată de faptul că nimeni nu spune că bunica e moartă, toți spun că s a dus ori că au pierdut o. “De parcă bunica-i o șosetă care a dispărut în uscătorul de rufe”, spune ea. De asemenea, când oamenii o plâng pe bunica, Elsa e revoltată, pentru că nu au niciun drept să o plângă, în fond nu fusese bunica lor.

Romanul m-a răscolit, pentru că m-am identificat puternic cu Elsa, am suferit și am sperat alături de ea, pentru că și eu am o eroină asemănătoare cu cea a Elsei. Nu știu dacă…dupa ce nu va mai fi… îmi va lăsa și ea o serie de scrisori, dar sunt convinsă că îmi va lăsa o parte din ea, pentru că, așa cum spunea cineva, bunicii ne cuprind micuțele mâini doar o vreme, dar inimile pentru o veșnicie. Un roman amuzant și, în același timp, sfâșietor, care demonstrează că superputerea morții nu e să-i facă pe oameni să moară, ci, mai degrabă, să-i facă pe cei rămași în viață în urma lor să nu mai vrea să trăiască.

Plină de iubire și de speranță, povestea Elsei este una care va rămâne cu tine mult timp după ce ai întors ultima pagină…

Cartea o puteți achiziționa de aici:

https://carturesti.ro/carte/bunica-mi-a-zis-sa-ti-spun-ca-i-pare-rau-2328535

Într-o seară geroasă din luna Ianuarie…

Nu-și imaginase niciodată că ar fi putut acumula în sufletul ei atâtea resentimente, atâta ură, un așa dispreț. Se gândise până acum cu emoție și speranță, dar brusc, parcă, toate zăgazurile sufletului se rupseră, invadându-i ființa cu contradicții, care îi sfâșiau și tulburau mintea. Știa despre ea că este începutul vremii, că o față se întoarce spre trecut și o alta privește surâzătoare spre viitor. Acum nu mai voia să-i recunoască această dualitate. Ar fi vrut pur și simplu să-i stăvilească mersul, să o alunge, pentru a ajunge mai repede în luna florilor, a zefirului, a zumzetului de albine și a susurului izvoarelor. Afurisita de Ianuarie astupase toate cărările, îi nimicise trupul firav cu gerul năprasnic…

Nori întunecați îi acoperiseră fața luminoasă și, oricât se străduia, nu putea să evadeze din închisoarea întunecată. Știa că formațiunile acelea gigantice, monstruoase au, ca toate lucrurile pe lumea asta, un început și un sfârșit, dar ea se visa liberă, învăluită de cercul ei magic protector, care o făcea să semene cu fratele ei, Soarele. Acceptase că viața înseamnă evoluție, schimbare și își etala rând pe rând toate fazele: de lună nouă, de semilună, de lună plină. Nedreptatea, însă, o durea și credea că e nefiresc să lupte cu puzderia de nori ce îi acoperiseră chipul. De aceea, încerca să scape din împărăția lor, trimițându-și razele ca niște soli ai păcii. Într-un târziu, reuși să evadeze din lagărul întunecat și să apară în noaptea lui Gerar zâmbitoare, proaspătă, ca o speranță.

În mintea ei se schimbau adesea ideile, pentru că din naștere fusese predestinată să poarte un nume neobișnuit, Luna. În ființa ei se îngemănau aerul, lumina, timpul, umplându-i mintea de imagini neobișnuite. Luna se gândi la surorile ei gemene și simți că e de datoria ei să vorbească despre ele ca părți ale vieții sale.

Într-o seară geroasă din luna Ianuarie, Luna scrie o compunere despre ceea ce o înconjoară și o definește…

The curious case of Iasmina Bușe

Hello! 🤗 Vă mulțumesc pentru că sunteți aici și îmi dați posibilitatea să împărtășesc cu voi o parte din mine! Cred că cel mai bun mod în care aș putea scrie prima mea postare ar fi să mă descriu puțin 🙂

Se spune că omul este suma întâlnirilor din viața sa. Pentru a mă defini pe mine, ar trebui mai întâi să vorbesc despre familia mea, părinții, prietenii, oamenii care au trecut prin existența mea și care, într-un fel sau altul, au rămas acolo ca pietre de temelie (dar nu vreau să vă plictisesc :). Sunt un mic puzzle și fiecare atom al ființei mele a fost modelat de persoanele care sunt sau au fost în viața mea. Acești oameni m-au ajutat să văd, să știu, să cresc, să visez.

Regretatul academician Solomon Marcus îmi spunea cândva: „Nu lăsa ca timpul să vină peste tine, ci înfruntă-l tu cu inițiativele tale!”. Îmi propun adesea să fac diferite lucruri, dar de multe ori abandonez din „lipsă de timp”. Voiam de mult să îmi fac un blog, însă, din păcate, am privit timpul ca pe un dușman.

Mă definesc activitățile de zi cu zi și chiar cele ocazionale. Îmi place mult să citesc, să-mi cuibăresc mintea și sufletul printre paginile cărților. Muzica este și ea refugiul meu. Fiecare are propriile sentimente, stări trăite cu intensități diferite, dar cred că, prin muzică, putem simți toate emoțiile noastre în deplina lor universalitate.

Spuneam mai sus că sunt un mic puzzle. Când eram mică și nu găseam piesa potrivită pentru un anumit loc dintr-un puzzle, mă străduiam cu încăpățânare (însușire care mă bântuie și astăzi) să o fac să se potrivească în locul în care o vedeam eu. Mai fac asta și acum, uneori, doar că, acum, puzzle-ul sunt eu și încerc să integrez în viața mea anumite persoane sau lucruri care poate nu își au locul acolo.

Șiii pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, m-am oferit să le adopt și să le spun Iasmina Bușe.