Mi-e frică să cresc!

Acesta este un strigăt către copilărie. Dar ce este copilăria? Conform Wikipedia, este perioada vieții de la naștere până la pubertate. Eu cred că, de fapt, copilăria nu se termină niciodată. E infinită, nu ne părăsește, ci rămâne în interiorul nostru pentru totdeauna, doar că trebuie să o lăsăm să iasă la iveală.

Mi-e dor de copilărie. Mi-e dor să pot să spun tot ce-mi trece prin cap, fără să-mi fie teamă că voi fi judecată. Mi-e dor să mă supăr și să încep să plâng, pentru ca, peste câteva clipe, să văd un fluture frumos și să mă surprind râzând cu gura până la urechi. Mi-e dor să dansez în ploaie, fără să-mi fac griji că mi se va încreți părul. Mi-e dor să mă bucur că nu am fost găsită la v-ați ascunselea. Mi-e dor să mă bucur că a început desenul animat preferat. Mi-e dor să mă bucur că sunt.

Probabil vă întrebați de ce spun că mi-e dor de copilărie, deși tocmai am afirmat că, indiferent de vârstă, copilăria se află în continuare în fiecare dintre noi. Eram odată la o cafenea cu prietenele mele. Butonam încontinuu telefonul, trimițând mesaje. La un moment dat, una dintre ele mi-a spus „Mi-e dor de tine!”. Am întrebat-o despre ce vorbește, doar eram acolo, lângă ea. Mi-a explicat că mă situam lângă ea, dar nu eram prezentă. Așa stau lucrurile și cu copilăria mea. Se află în interiorul meu, dar parcă rareori e cu adevărat prezentă. Adolescența a estompat-o.

Copilăria se termină atunci când nu mai trebuie să ne facem lecțiile, dar viața continuă să fie învățătorul nostru și atunci când prima ninsoare nu te mai bucură, ci te îngrijorează.

Când eram mică, îmi doream să cresc. Ca să ajung la crengile caisului din curtea bunicilor și să culeg fructe fără ajutorul altcuiva. Ca să pot să mă uit la filme de groază „interzise copiilor sub 15 ani”. Ca să nu mai am oră de culcare. Ca să nu-mi mai fie teamă de copiii mai mari. Ca să port și eu tocuri și să mă dau cu ruj.

Însă acum realizez că mi-e frică să cresc. Ce se întâmplă, de fapt, când creștem? Jucăriile sunt înlocuite de oameni, pe care adesea încercăm să-i manevrăm după bunul nostru plac. Doar că acum nu mai putem să ne luăm „jucăriile” și să plecăm acasă, pentru că nimeni nu ne aparține. Și mai e o diferență: spre deosebire de jucării, oamenii nu vin cu instrucțiuni de folosire, ceea ce ne îngreunează considerabil interacțiunea cu ei.

Mi-aș dori ca, măcar pentru câteva ore, să fiu din nou copilul inocent care eram. Să privesc lumea cu încredere și speranță. Să nu sesizez un ton ironic sau o remarcă răutăcioasă. Să nu trăiesc dramele adolescentine sau decepțiile din dragoste. Să fiu din nou enervant de sinceră (cred că orice copil, măcar o dată în viață, și-a exasperat părinții și le-a dat planurile peste cap, spunând cu nonșalanță, în fața cui nu trebuia, adevărul).

Maturizarea e inevitabilă, timpul nu se oprește, nu te așteaptă, nu te întreabă dacă ești pregătit. Nu putem să ne oprim din a crește, însă putem să scoatem mai des la lumină copilul din noi. Să-l îmbrățișăm și să ne jucăm cu el. Să-i oferim iubire și atenție. Lasă copilăria din tine să iasă la iveală și să se manifeste în voie. Cumpără-ți acel balon! Dormi cu ursulețul de pluș! Uită-te la un desen animat! Râzi până te doare stomacul! Cântă, chiar dacă nu ai voce! Uită de ce va crede lumea! Fii din nou copil, măcar câteva minute în fiecare zi!

Și nu uita: niciodată nu e prea târziu să ai o copilărie fericită!

Reclame

Care-i faza cu relațiile la distanță?

Iubirea e cea mai frumoasă călătorie pe care ajungi să o parcurgi într-o viață.

Nu putem alege de cine ne îndrăgostim. Nu putem alege unde va fugi inima noastră. Când sufletul nostru aleargă nebunește spre alt suflet, îl urmăm. Dar ce faci când persoana de care te-ai îndrăgostit se află la sute de kilometri depărtare? Te scufunzi în deznădejde și renunți sau îți urmezi inima?

Eu am ales să-mi urmez inima. Și nu regret. Nu înțeleg scepticismul oamenilor în ceea ce privește relațiile la distanță. Ele reprezintă dovada supremă a iubirii. Două persoane se îndrăgostesc fără ca măcar să se fi văzut în realitate. Se îndrăgostesc sufletește. Adică se îndrăgostesc pe bune.

Nu distanța dintre trupuri ne desparte, ci distanța dintre suflete.

Sunt oameni care, în ciuda faptului că îi despart sute sau mii de kilometri, au sufletele împletite și sunt oameni care, deși locuiesc în aceeași casă, nu-și amintesc când s-au înțeles ultima oară. Când ești dispus să aștepți câteva săptămâni (sau chiar luni) singur, sfâșiat de dor, doar ca să petreci câteva ore cu persoana iubită, atunci știi că ai găsit iubirea adevărată.

Dacă promiți că nu întârzii prea mult, te voi aștepta aici toată viața.

Prefer să-ți duc dorul și să ne îmbrățișăm sufletele, decât să te țin de mână și să ne aruncăm priviri tăioase.

Relațiile la distanță sunt grele, fără îndoială. Că așa stau lucrurile ne-o demonstrează momentele în care simțim că ne sufocăm de dor sau momentele când ne luăm rămas-bun pe peronul gării și simțim că totul în jurul nostru se prăbușește. Însă relațiile la distanță au și avantaje, cum ar fi:

-Înveți să trăiești clipa

Când te întâlnești în sfârșit cu partenerul/partenera, după mii și mii de clipe petrecute separat și după sute de conversații interminabile pe chat, te simți ca și când, cu fiecare îmbrățișare, te reîndrăgostești de acea persoană. Înveți să prețuiești mai mult timpul petrecut împreună, să te bucuri de magia momentului, pentru că nu ai mult timp la dispoziție și orice clipă pe care o petreci făcându-ți griji că peste câteva zile va trebui să-ți iei rămas-bun, e o clipă pierdută. Când ești lângă persoana iubită, nu ai timp să-ți analizezi obsesiv trecutul, nici să-ți faci griji cu privire la viitor. Pur si simplu trăiești clipa. Așa ar trebui să ne petrecem fiecare zi, pentru a trăi o viață fără regrete.

-Ai posibilitatea să „testezi” iubirea

Când în sfârșit o să te muți în același oraș cu partenerul tău (pentru că, în fond, acesta este scopul final al oricărei relații la distanță), vei ști că dragostea voastră e reală, pentru că a rezistat tuturor provocărilor distanței.

-Călătorești mai mult

Întâlnirile cu persoana iubită pot fi un prilej să descoperi locuri noi. Astfel, la fiecare întâlnire, te vei simți ca într-o vacanță.

-Ai mai mult timp pentru tine

Momentele pe care le petreci departe de partener pot fi folosite pentru a reflecta asupra propriei persoane și pentru a-ți cultiva hobby-urile.

-Înveți să ai răbdare

Așteptarea care parcă nu se mai termină constituie o bună modalitate să înveți să-ți cultivi răbdarea.

Tips & tricks for LDR (Long Distance Relationship)

  • Vorbiți cât mai mult! În orice relație, comunicarea este foarte importantă. Într-o relație la distanță, comunicarea e esențială, pentru că ea vă ajută să mențineți intimitatea.
  • Încercați să-l introduceți cât mai mult pe partener în viața voastră de zi cu zi. Puteți face asta informându-l despre toate evenimentele care au loc în viața voastră și trimițându-i poze din locurile în care vă aflați. Acest lucru vă va apropia mai mult.
  • Faceți planuri pentru următoarea dată când vă veți întâlni. Astfel, distanța va deveni mai suportabilă. De asemenea, faceți planuri de viitor, ce vizează momentul când distanța va dispărea din ecuație. Acest lucru vă va ajuta să vă clarificați perspectiva asupra relației și să demontați nesiguranța ce însoțește de obicei relațiile la distanță.
  • Vizitați-vă cât mai des cu putință! Subconștientul nostru poate fi convins să creadă în ceva prin repetiție. Cu cât îți vezi mai des partenerul, cu atât devii mai atașat de el. De aceea ne recuperăm mai ușor după o relație care a durat o săptămână, decât după una care a durat un an. Unul dintre motivele pentru care multe relații la distanță eșuează este faptul că cei doi se văd extrem de rar, lucru care duce la pierderea intimității și, mai departe, la estomparea sentimentelor. Apelurile video ajută foarte mult în această privință, de aceea nu trebuie neglijate.
  • Oferă-i partenerului un obiect personal de-al tău! Poate fi un tricou, un parfum, un inel. Eu am pe noptieră parfumul iubitului meu, precum și un tricou de-al lui, în care dorm uneori. Mă ajută să rezist când simt că dorul mă copleșește.
  • La un moment dat, o să aveți impresia că ați epuizat toate subiectele de discuție, fiindcă o relație la distanță înseamnă, în mare parte, să discuți. Toate relațiile de acest gen au trecut măcar o dată prin această etapă, când conversațiile devin banale, se reduc la „Mi-e dor de tine” și „Tu ce ai mai făcut azi?” și nu știi ce să faci ca să le mai însuflețești. Uitați-vă la filme simultan (prin Skype), începeți să citiți amândoi aceeași carte sau jucați jocuri multiplayer. Aceste activități efectuate împreună o sa vă facă să vă simțiți conectați. Puteți încerca 1000 Questions for Couples sau 105 Long Distance Relationship Activities. Majoritatea activităților pot fi practicate și de cei care nu sunt într-o relație la distanță.

Sunt multe ingrediente necesare pentru a face o relație la distanță să meargă, dar, dacă ar exista o rețetă universală a relațiilor la distanță, cred că 3 lucruri nu ar putea lipsi: iubirea, încrederea și răbdarea.

Dacă toate relațiile ar începe la distanță, câte dintre ele ar mai rezista?

Dacă oamenii ar veni cu trailer

Suntem suma oamenilor care au trecut prin viața noastră.

De-a lungul drumului nostru inițiatic, întâlnim tot felul de oameni. Unii apar în viața noastră și rămân acolo pentru totdeauna, călăuzindu-ne pașii. Alții dispar pe neașteptate, lăsându-ne să ne luptăm singuri cu confuzia, tristețea și frustrarea care au rămas în urma lor. Unii oameni vor avea mereu rezonanțe adânci în sufletul nostru. Alții rar ne vor fi aduși aminte printr-un gând fugitiv. Oricum ar fi, toți oamenii care și-au intersectat, cândva, drumul cu al nostru au contribuit la persoana care suntem astăzi.

Ești ceea ce ești pentru că ai iubit cândva și cineva, cândva, te-a iubit.

Adesea, ca să alegem un film, ne uităm la trailer. Dacă ne captivează și aprinde în noi scânteia curiozității, decidem să vizionăm filmul. Înainte de a citi o carte, îi lecturăm descrierea, ca să ne facem o idee despre acțiunea prezentată. Dacă și oamenii ar veni cu trailer, pe câți dintre ei i-ai mai primi, oare, în viața ta? Pe câți dintre ei i-ai lăsa să pătrundă dincolo de zidurile castelului în care tu singur te-ai ferecat într-o încercare de a te proteja? Cum ar fi dacă ai avea posibilitatea să vizualizezi, printr-un scurt-metraj, influența pe care un om urmează să o aibă asupra ta? Câte întrebări de genul „Vrei să fim prieteni?” ar mai fi existat în perioada copilăriei noastre? Cine ar avea, oare, curajul să lase o persoană să pătrundă în viața sa, conștient fiind că va fi rănit? Sufletele tari, puternice, care știu că din fiecare experiență ai doar de învățat, niciodată de pierdut. Cei care știu că cea mai mare pierdere pe care o poți suferi e atunci când te pierzi pe tine însuți.

Nu găsim ceea ce căutăm, găsim ceea ce oglindim.

Viața nu ne întreabă dacă suntem pregătiți să primim o anumită persoană în lumea noastră. Nu ne cere consimțământul înainte de a ne face să ne îndrăgostim. Nu ne avertizează înainte de a ne zdruncina iluziile. Viața nu ne oferă ceea ce vrem, ea ne oferă ceea ce avem nevoie. Nu putem anticipa rolul pe care cineva îl va avea în viața noastră, nu putem prevesti răul, nu putem anticipa haosul, dar putem să avem încredere că universul lucrează întotdeauna pentru noi, niciodată împotriva noastră. Nu putem să alegem oamenii din viața noastră în funcție de un trailer. Dar putem să alegem să acceptăm suferința ca parte integrantă a vieții. Putem alege să îmbrățișăm viața, cu bucuriile și surprizele ei, cu tristeți si frământări inevitabile, cu îndoieli și angoase. Putem să oferim iubire, pentru că doar așa vom fi iubiți. Putem să oferim apreciere, pentru că doar așa vom fi apreciați. Putem să oferim înțelegere, pentru că doar așa vom fi înțeleși.

We make our choices, then our choices make us.

Privește cerul

Privește cerul. E albastru și senin, ca atunci când l-ai întâlnit prima dată. Zâmbea timid, inocent ca un copil, iar în ochii căprui i se zăreau scântei de bunătate. Nu i-ai acordat prea multă atenție, ți s-a părut banal și neînsemnat.

Privește cerul. E colorat în nuanțe de portocaliu și galben, ca atunci când ai început să-l cunoști. Ți-ai dat seama că era diferit de tot ce întâlniseși până atunci. Ai descoperit o profunzime și o sensibilitate care ți-au încălzit sufletul. Era ceea ce aveai nevoie. Te-a purtat prin cele mai nebănuite locuri ale sufletului tău, făcându-l să vibreze. Te-a forțat să te descoperi și să te iubești. A scos la iveală părți din tine care nici măcar nu știai că există.

Privește cerul. E roșu aprins, ca atunci când ți-ai dat seama că ești îndrăgostită. Ai vorbit cu el până la 03:00, cu riscul să apari a doua zi cu niște cearcăne pe care nici măcar anticearcănul tău preferat nu le-ar fi putut acoperi. Ați râs, ați povestit, v-ați legat sufletele. Ai simțit ceva ce sufletul tău amorțit nu mai simțise de mult. Și totuși…

Privește cerul. E plin de nori amenințători, ca atunci când v-ați certat prima dată. Furie, îndoială și neputință. Erai confuză, nu îți doriseși nicio clipă să-l rănești. În inima ta se dădeau multe lupte și îți doreai să capitulezi, doar ca să înceteze.

Privește cerul. E negru, întunecat, ca atunci când ai știut că n-o să-l mai vezi niciodată.

Dar cerul nu are o singură culoare. Povestea voastră cuprindea toate nuanțele. El pictase cerul sufletului tău în cele mai nebănuite culori. Apusul nu înseamnă sfârșitul, ci un nou început. Sau, poate, o continuare…

Cele zece nevoi

Pe domnul academician Solomon Marcus l-am cunoscut acum câțiva ani la etapa națională a olimpiadei de lingvistică. Timpul își pusese amprenta asupra înfățișării sale, însă sufletul îi rămăsese tânăr. Un suflet de copil într-un trup de om mare… Am corespondat prin e-mail și am avut onoarea să fiu printre primii care au avut acces la proiectul său, „Cele zece nevoi umane”. Îmi voi exprima în rândurile ce urmează opinia cu privire la aceste nevoi identificate de domnul Solomon Marcus. Articolul original îl puteți citi aici: http://www.contributors.ro/editorial/zece-nevoi-umane-de-care-educatia-ar-trebui-sa-tina-seama/

Avem deja cele zece porunci. În complementaritate cu ele, domnul Solomon Marcus a creat zece nevoi, amendamente la ceea ce ar constitui o utilă, creativă, permisivă lege a educației. Le-am citit cu repeziciune, cu nerăbdare, pentru că aveam senzația că mă privesc într-o oglindă și ceea ce bănuiam de mult că există, că se poate, căpăta în sfârșit reprezentarea concretă a limbajului. Aceste nevoi identificate de dumnealui îmi sădesc mie, personal, un sâmbure de speranță în inimă.

1. Nevoia de a da un sens vieții

Dalai Lama susținea că scopul vieții noastre ar trebui să fie dobândirea fericirii. Din păcate, de multe ori ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu fericirea și ea se ascunde în cele mai nebănuite locuri. Se ascunde în ploaia de dimineață, în adierea vântului, în zâmbetul unui copil. Aceste lucruri aparent simple ar trebui să ne fie de ajuns pentru a ne bucura, pentru a simți miracolul vieții. Am încercat și eu, uneori, să caut un sens al vieții, să am un motiv pentru care să lupt și să sper. Am ignorat poate și eu, de multe ori, lucrurile esențiale, dar aparent nesemnificative, îndreptându-mi privirea către ceva care, poate, nu mi-a oferit nimic niciodată.

2. Nevoia de împrospătare

Așa cum zilnic ne împrospătăm trupul prin dușuri și mișcare, tot așa ar trebui să ne împrospătăm și sufletul. Adesea acordăm mai multă importanță vieții exterioare, în detrimentul celei interioare. Ne neglijăm sufletul, uitând că el este etern. Omul tinde spre cunoașterea absolută. Platon considera că, pentru a se apropia de cunoaștere, omul trebuie să încerce să renunțe, după puterile sale, la orice legătură cu trupul care nu este neapărat necesară, spre a nu-și lăsa sufletul să se molipsească de natura trupului. Dobândirea cunoașterii devine astfel o luptă constantă între nevoile spiritului și cele ale trupului. Întinerirea sufletului, menținerea unui suflet proaspăt este o condiție necesară unei vieți spirituale bogate.

3. Nevoia de întrebare și de mirare

Acest spirit interogativ îl mai au doar copiii, idealiștii, visătorii. Încă de la crearea omului, acesta a simțit nevoia să descifreze misterele lumii. Odată cu înaintarea în vârstă, oamenii încep să privească lumea drept o evidență. Miracolul vieții nu îi mai surprinde. În spațiul școlii, nevoia de întrebare și de mirare a elevilor este adesea anihilată, fie din ignoranța profesorilor, fie din nerăbdarea lor.

4. Nevoia de îndoială și de suspiciune

Starea de îndoială este principala caracteristică a naturii gânditoare a omului. Nicio informație nu trebuie să ajungă la noi fără sa fie filtrată, pusă la îndoială și suspectată.

If you would be a real seeker after truth, it is necessary that at least once in your life you doubt, as far as possible, all things. -Rene Descartes

5. Nevoia de greșeală și de eșec

Orice drum inițiatic este presărat cu obstacole, pe care le putem depăși sau de care ne putem, uneori, împiedica. În acest ultim caz, ele nu constituie decât un rău necesar evoluției, maturizării noastre. De multe ori, greșelile sunt pedepsite aspru în școli și e ignorat faptul că eșecul e inevitabil, dar și necesar în procesul de învățare.

6. Nevoia de joc

Jocul este pentru ființa umană un mod de existență, deoarece îi permite să-și evalueze forțele, să progreseze, să comunice cu ceilalți, să se integreze într-o societate, să-și satisfacă, compensatoriu, toate frustrările. Jocul este o sursă de regenerare și presupune o căutare a unei stări de maximă libertate și fericire. El depășește granițele rigide ale realității. Orice activitate poate fi privită ca un joc superior al creativității.

7. Nevoia de identitate

De câte ori te-ai întrebat cine ești? Cine ești tu, cu adevărat? Și nu, nu mă refer la identitatea genetică. Mulți tineri rămân cu ea, fără să încerce să și-o dezvolte, să o îmbogățească în vreun fel. Când ai pătruns ultima oară în coridoarele ascunse ale sufletului tău?Încercăm mereu să pătrundem în adâncul sufletului nostru. Ca într-un labirint, este greu să-l descoperim printre atâtea suflete rătăcite pe lungile coridoare ale vieții. Ne punem întrebarea „Oare sunt eu acela?”, așteptând ca vocea subconștientului nostru să ne ofere un răspuns, pentru că mintea nu are încă informațiile necesare. Ce provocare mai mare putem întâmpina de-a lungul existenței noastre dacă nu cunoașterea sinelui? Trăind în societate, e cert că omul își reglează propria ființă la valorile și dimensiunile epocii sale. Ideal ar fi să existe un raport de egalitate între identitate și masca socială, pentru ca omul să-și poată exprima liber opțiunile.

8. Nevoia de omenesc si de omenie

Una dintre principalele caracteristici ale umanității este diversitatea. Din păcate, diversitatea devine de prea multe ori un prilej de conflict. Dacă ea ar fi înțeleasă și acceptată ca ceva firesc, multe dintre actualele probleme ale societății contemporane ar putea fi rezolvate. Omul nu poate exista în afara societății. Avem o putere colosală de a ne reflecta în ceilalți. De aceea, solidaritatea, compasiunea, bunătatea sunt atribute absolut necesare unui om, pentru a trăi o viață împlinită alături de semenii săi.

9. Nevoia de cultură

În lipsa culturii, ființa umană este limitată și riscă să cadă pradă angoasei, plictiselii, uneori chiar nevrozei. Cred că mintea mea a resimțit cel mai mult această nevoie. E important să știm despre războaiele strămoșilor noștri, despre alcătuirea corpului uman și chiar despre culorile reci și calde, pentru că toate aceste informații sunt necesare conviețuirii în societate. Doar prin cultură poți deveni „un om întreg”.

10. Nevoia de transcendență

Această nevoie vine direct din adâncurile ființei umane, din subconștientul speciei. Când eram mică, obișnuiam să mă cațăr în copaci sau pe scaune, noptiere etc. Doream să mă înalț, să fiu cât mai aproape de cer. Omul contemporan se caracterizează printr-o nevoie acută de a-și depăși limitele, de a evolua, de a pătrunde într-un spațiu mai nou, mai bun, mai diversificat. Ființa umană tinde spre cunoașterea absolută, neîngrădită.

Poate dacă educația ar ține cont de aceste nevoi, copilul nu va mai fi privit ca un recipient în care se toarnă de-a valma sau metodic anumite cunoștințe, legi, teoreme (oricât ar fi ele de importante), ci va fi implicat direct în propria devenire. De aceea consider că cele zece nevoi umane trebuiau inventate de urgență!

Dragă mamă

Nu intenționez să-ți spun “La mulți ani!”, pentru că deja ți-am spus de dimineață. Nici “Te iubesc!”, pentru că ți-o spun zilnic. Însă vreau să-ți mulțumesc, pentru că, din păcate, nu fac asta prea des…

Îți mulțumesc pentru că mă iubești, pentru că ești mereu aici, pentru că mă asculți, pentru că ți-ai sacrificat timpul și cariera ca să ai grijă de mine. Îți mulțumesc că mă suporți, că preferi să-mi asculți “dramele” in loc să ieși cu prietenele în oraș. Un singur cuvânt de-al tău și o singură privire sunt de ajuns pentru a înlătura orice nor de pe cerul meu interior.

Iubirea… una dintre temele preferate ale literaturii, o temă de o vechime aproape imemorială. Tu, mamă, m-ai învățat ce înseamnă iubirea necondiționată, iar timpul mi-a demonstrat că tu ești singura persoană care mi-o poate oferi, care mă poate iubi fără limite. Nu poate lipsi din ecuația mea sufletească dragostea ta, care mă face să fiu încrezătoare, sigură pe rădăcinile mele. Afecțiunea ta ocrotitoare mi-a modelat sufletul și m-a transformat în persoana puternică și ambițioasă care sunt astăzi.

Îmi spui adesea “Ce mă fac eu fără tine, când pleci?”. Mami, eu voi fi mereu cu tine. Așa cum și tu vei fi mereu cu mine. Vei fi prezentă în fiecare fulg de nea ce cade din cer, în fiecare strop de ploaie, în fiecare îmbrățișare pe care o primesc sau o ofer, în fiecare lacrimă sau zâmbet, în culorile curcubeului. Tu mă vei însoți la fiecare pas. Nici timpul, nici spațiul nu pot separa o fiică de mama ei.

Tu m-ai învățat că frumusețea e relativă și că ea stă, de cele mai multe ori, în ochii privitorului. M-ai învățat că nimic nu e mai frumos decât o inimă bună. M-ai învățat că relația cu sinele dă tonul celorlalte relații din viața noastră. Că fericirea se ascunde în lucrurile mici. Că e important să trăiești, nu doar să exiști. M-ai învățat că trebuie să-mi ascult întotdeauna inima. M-ai învățat că, atunci când încetezi să mai fii copil, distrugi o viață, compromiți un destin.

Îmi pare rău pentru dățile în care te-am întristat, pentru momentele în care lacrimile îți curgeau pe obraji și eu nici măcar nu observam, preocupată fiind de “problemele” mele de adolescentă. Îmi pare rău că nu îți scriu 365 astfel de scrisori pe an, așa cum ai merita…

13.10

 E 13.10 și suntem la Unirii. E întuneric și frig, dar cui îi pasă de asta? Stăm pe banca ce urmează să devină a noastră. În față e un ceas care îmi arată că, acum, timpul trece enervant de repede, vrând parcă să-mi facă în ciudă. De ce atunci când sunt departe de tine, clipele se transformă în ore, iar când în sfârșit ne vedem, timpul o ia la fugă? Eviți să mă privești în ochi, ca un copil timid. Într-un final, îmi spui că mă iubești. Nu îți răspund nimic. E prea devreme… Încerci să mă săruți. Mă feresc și te cuprind într-o îmbrățișare. Îmi spui că vrei să fii cu mine. Peste puțin timp, mă apropii și te sărut. Timpul se oprește. E primul meu sărut. E primul tău sărut. E primul nostru sărut. Peste vreo 10 zile, e prima noastră ceartă… Abia atunci îți spun că te iubesc. De ce nu realizăm complexitatea sentimentelor noastre față de o persoană decât atunci când suntem pe punctul de a o pierde?

 E 13:10 și aș vrea să fim la Unirii. Să mă pierd în tine. Să ne contopim într-o singură ființă. Să mă înec cu parfumul tău, pe care nu-l mai schimbi, fiindcă ți-am spus eu că îmi place. Să-ți urmăresc scânteile din priviri, care parcă îmi luminează calea către “acasă”. Să-ți ciufulesc părul, așa cum fac mereu pentru că știu că te enervează. Să-mi pun capul pe pieptul tău și să-ți ascult bătăile inimii care parcă vrea să evadeze din trup, să vină la mine, să vină acasă.

E 13:10 și te iubesc. E 13:10 și mă iubești. E 13:10 și ne iubim.